O viață la pescuit

Am început această scriere ca pe o carte, sau ca pe un blog, sau ca pe mai știu eu ce, din dorinta de împărtăși cu voi dragi prieteni cei șaizeci de ani de pescuit. Veți regăsi în randurile de mai jos nume de pescari și denumiri de lacuri ce poate nu vă spun mai nimic – scuze apriori. Totodată pozele nu sunt totdeauna în concordanță cu povestioara, evident din lipsă. Că de, tatăl meu nu s-a gandit ca fiul sau va documenta candva “O viață de pescuit”.

1. Unde a început totul – La Maioru

Povestea începe acum șaizeci de ani pe lac La Maioru (undeva pe șoseaua Chitila unde acum este o unitate a SRI). Atunci functiona acolo o unitate medicală a securității. Oricum îmi amintesc și azi un parc cu salcii bătrâne și cu un gard vechi cu nelipsitele găuri.

Eram cu Noli (tatal meu) și cu Jenică (bunicul meu) și nu aveam nici o șansă să prindem cei câțiva cărășei “promiși” de tatăl meu.

Oricum am solicitat și eu o undiță – avea să fie prima din viața mea. Nu va imaginați o mare nenorocire de sculă, dar eu eram foarte mândru de ea.

Problema se punea acum dacă sunt sau nu în stare sa leg carligul și nu, nu eram. Chestiunea în cauză mai avea să aștepte mai bine de un an de zile. Ce să-i faci? Unii prind mai greu, dar și când prind…

Revenind la tatăl meu și bunicul meu, dădeau cu rame și cu viermuși si ca să scape de mine mi-au pus un cocolos de pâine. Surpriză! Chiar am început sa prind niște fircă.

Ușor, ușor au început și ceilalți doi să dea după fircă cu cocoloș de pâine. Și uite așa pe la ora patru eram acasă cu o punga “de 1 leu” de fircă – circa două kg de peștișori cam de cinci centimetri lungime.

I-am spălat în apa rece, i-am dat prin mălai și i-am prăjit iar mai apoi cu mujdei de usturoi, a fost una dintre cele mai apreciate mese de pește de care îmi aduc aminte…

Apoi în vara lui 1964, vara în care îmi amintesc că a  debutat din plin ucenicia mea într-ale pescuitului pe gârla Chitila, căci de la stavilarul ce desparte lacul Mogoșoaia și până la podul de piatră (cu stavilar) din orașul (pe atunci comuna) Chitila, era un zăvoi, ce trecea prin pădure.

Ba chiar în apropiere de stavilarul cu Mogoșoaia era o moară de lemn pe apa ce functiona ca decor pentru filmele cu haiduci realizate de cinematografia românească la acea vreme.

În total erau cam doi km ce parcurgeau zăvoiul Chitilei. Cam pe la podul de piatră (cu stavilar) era atunci locul de intalnire și de joc al barbugiilor care mai toți erau camionagii. Camionagiii de la acea vreme erau proprietarii de căruță cu doi cai foarte puternici cu care transportau lemne și cărbuni pentru încălzit.

Cu toată opoziția tatălui meu am asistat și eu o data la o partidă de barbut ca de, dadea rau la educatie. Nu va puteți închipui cum zburau sutele lei pe “dau Brăila” sau “para’n darat”, în condițiile în care salariul unui “om al muncii” era cam de șase-șapte sute  de lei lunar. Însă asta este o altă poveste. S-a încheiat ziua mea de pescuit, pardon de privit la barbugii, în timp ce tatăl meu cu un ochi la mine și celalat la băloșii pe care-i prindea a preferat sa plecăm acasă.

Oricum rămâne-n memorie partida de la Maioru, unică, în care am primit “botezul pescuitului”.