Din toamna lui 1964, când spuneam că a început ucenicia mea într-ale pescuitului și până în 1967 s-a desfășurat ucenicia mea pe lacurile de la Dămăroaia, Chitila, Străulești sau Băneasa. Eram mai tot timpul însoțit de tatăl meu sau bunicul meu.

Aș vrea să vă spun o chestie care mi se pare simpatică acum, după atâția ani. În primăvara lui 1965 am primit de la tatăl meu două undițe adevărate. Eram tare mândru de ele! Le-am pus fir, plută, plumb, cârlig și am început să le întind prin curte că și cum aș fi fost pe malul lacului. Era principala mea preocupare cu excepția zilelor când chiar mergeam la pescuit. Curând am intrat în conflict cu mama. “Ce tot faci cu alea? Ca taică-tu nu putea să te învețe altceva, pune mâna pe carte, să nu ajungi golan pe malul gârlei …” spunea ea, până într-o zi când mi a rupt undițele. Nu vă pot spune, mi s-a rupt sufletul!

Apoi, încetul cu încetul, în ani ca un făcut, mama a început să vină împreuna cu noi la pescuit. Nu știu cum a convins-o tatăl meu, dar de atunci încolo toate problemele s-au rezolvat. Nu numai că nu mai putem pleca la pescuit fără ea, dar abia o mai luam de pe baltă la sfârșitul zilei de pescuit. Odată soluționata această problemă nimic nu ne mai stătea în cale.

Îmi aduc aminte deasemni ca și azi, o partidă pe malul lacului Băneasa în patru: tatăl meu, Iliuța și Lică (colegi de serviciu cu tata) și subsemnatul. Problema care  apăruse era că eu rămăsesem fără scule (vandalizate inițial de mama ), iar pe baltă am primit un vârf de undita la care doar broaștele veneau.  Nenorocire pe capul meu, ba mai primeam și câte o porție de miștocăreală… Am răbdat aceasta ocară, fără să știu ca Lică fusese însărcinat cu producerea unei scule noi, pentru mine.

Și a venit a doua zi dimineața cu o nouă undiță din trei segmente. Parcă o văd și acum, matisată cu sterlin-band, peste care un rând de ață roz și vreo trei straturi de lac incolor. Ce mai, eram în culmea bucuriei. Și asta nu era totul, mai primeam ca bonus și o partidă de pescuit în zăvoiul Chitila.

Ne-am dus apoi toți patru, tatăl meu, Lică, mama mea și eu.

Luci, căci așa o chema pe mama era cam mână moartă, adică nu prea avea undiță. Adică avea dar când rupea cârligul rămânea pe bară căci nu știa să-și lege altul.

Revenind la partida de pescuit, ne-am împărțit în doua echipe. Tatăl meu împreuna cu Lică au mers intra-un loc cu apă mai adânca, iar eu și mama am rămas pe un loc mai modest asta ca să nu spunem ca nu prea ținea peste.

Ne-am reîntâlnit după doua-trei ore. Tatăl meu cu Lică prinseseră cam doua kg de bălos și plătica iar noi adică eu, căci mama a rupt cârligul la nici zece minute de despărțirea de cei doi, cu un kg de pietroșel. Pentru cei ce nu știu ce-i ala, este un pește de zece-doisprezece cm pe care eu l-am întâlnit doar in zăvoiul Chitila. Asta și pentru că trăiește doar în ape curate, limpezi și curgătoare.

Ei, vă dați seama ce senzație am făcut eu și kg meu de pietroșel. Ce mai vremuri erau atunci când din primăvara până toamna nu aveam nimic de făcut, decât să merg la pește! Până data viitoare, vă salut și vă doresc fire întinse!